PLAFONAREA DOBÂNZILOR

Plafonarea dobânzilor este o soluţie?

Conf. univ. dr. Băluţă Aurelian Virgil

Universitatea Spiru Haret


A apărut în spaţiul public din România soluţia plafonării dobânzilor. Este văzută ca o măsură de protecţie a populaţiei în faţa băncilor. Au fost invocate următoarele argumente:

  1. se practică de ţări dezvoltate ale lumii, cu economie de piaţă;
  2. este necesară, cu atât mai mult la noi, unde majoritatea populației nu are cunoştinţe minime financiar bancare; astfel, statul trebuie să intervină prin reguli legale, pentru a proteja populaţia;
  3. este o realitate practicarea unor dobânzi la credite de peste 8%, total incorecte faţă de cele practicate în ţări dezvoltate, cum ar fi Germania, de sub 1% .

La aceste argumente am anumite observaţii.

O ţară care plafonează orice tip de preţ sau venit nu are în totalitate o economie de piaţă. Poate fi o economie dezvoltată, dar nu una de piaţă. România nu are o economie dezvoltată. Ea trebuie să urmărească legislaţia şi politicile ţărilor care au ajuns dezvoltate, din perioada în care acestea s-au dezvoltat, nu din faza în care au ajuns deja la dezvoltarea actuală.

Referitor la plafonarea dobânzilor, dacă este  privită ca o măsură  pentru protecţia celor săraci, este bine să ne punem câteva întrebări.

O primă întrebare sună aşa: De ce să plafonăm numai dobânzile şi să nu plafonăm preţul la pâine, brânză, lapte, cartofi? Comparativ cu Germania, în România majoritatea articolelor sunt mai scumpe. Pâinea, laptele, brânza, cartofii sunt în România mai scumpe faţă de cele din ţări precum Germania, uneori fără să luăm în calcul puterea de cumpărare sau calitatea. Pe ele le consumă toată lumea. Nu sunt cazuri izolate, ca la creditele cu dobânzi aberante. Pe ele de ce nu le plafonăm? La ele de ce să nu intervină statul? Fără credit trăiesc marea majoritate a oamenilor, dar fără pâine, lapte, brânză, cartofi nu trăieşte nimeni !!! Vom ajunge la concluzia că totul poate fi plafonat. Dar, aşa cum arată experienţa, nivelul de trai sigur va fi mai mic după plafonare, nu mai ridicat.

Vrem să nu se mai îmbogăţească băncile. Foarte bine !!! Atunci statul de ce nu îşi plafonează dobânda pentru creditele sale? Valorile cele mai mari ale creditelor nu sunt nici pentru populaţie, nici pentru firme. Statul este organizaţia care ocupă locul I la creditele primite. Dacă vrem să fie reduse sumele încasate de bănci prin dobânzi, trebuie să ne concentrăm pe valorile cele mai mari ale creditelor, nu pe sume mici, cu apariţie întâmplătoare.

Limitarea dobânzii poate duce la reducerea valorii creditelor disponibile pentru economie. Se pune firesc întrebarea dacă cei care vor să facă o afacere au prea multe opţiuni de creditare. În România este o separare mult mai puternică decât în alte ţări între cei care au idei şi vor să facă ceva, faţă de cei care au avut şansa de a avea bani, dar nu mai ştiu unde să-i investească.

Nivelul dobânzii practicat într-o ţară conţine o componentă importantă legată de stabilitatea economică. Germania are dobânzi mai mici, pentru că acolo statul, indiferent cine a guvernat, a urmărit stabilitatea economică. Dacă dorim dobânzi mici, apare firească întrebarea: de ce statul amplifică în România instabilitatea din economie prin „revoluţii fiscale permanente”? Dacă plafonăm nivelul dobânzii, suntem în stare să plafonăm nivelul de instabilitate economică pe care îl creează puterea publică? Analizând atent, vom înţelege că principalii vinovaţi pentru dobânzile prea mari pe care le plătim sunt tocmai cei care au iniţiat proiectul de plafonare a dobânzilor. Ei, membrii Comisiei Economice a Parlamentului României, de astăzi şi de ieri, nu au fost capabili să facă legi stabile în timp. Recordurile negative la frecvenţa schimbării legislaţiei ne face să plătim dobânzi mai mari şi să primim salarii mai mici decât merităm. Instabilitatea economică pe care ei au creat-o ne face mai săraci. Dacă nu au reuşit să facă legi stabile, nu vor putea să se implice nici în educaţia financiară a populaţiei, aşa cum ar fi firesc şi cum este scris în „Fişa lor de post”. Dacă ar fi citit atent istoria, ar fi aflat că în vremurile de avânt ale economiei României, oamenii politici erau primii care făceau educaţie financiară cetăţenilor.  

Comparaţia cu Germania privind nivelul dobânzii ne conduce la o observaţie referitoare la diferenţele de legislaţie în ceea ce priveşte fiinţa umană. La noi legislaţia creează drame sociale, care la rândul lor generează o nevoie urgentă de împrumut. De exemplu în Germania nu poţi fi dat afară din locuinţa retrocedată, decât dacă noul proprietar se mută efectiv în ea, pentru că nu are altă variantă similară. În România, pentru că poţi fi dat afară din locuinţa în care ai trăit zeci de ani, poate să apară nevoia presantă de împrumut. Pentru cine riscă să ajungă cu bagajele în stradă, viteza de acordare a creditului este mult mai importantă decât dobânda percepută.

Persoanele care au luat credite cu dobânzi exagerate au încercat, foarte probabil, la diferite unităţi bancare, dar au fost refuzate. Dacă vrem să ajutăm în asemenea situaţii, putem să înfiinţăm unităţi bancare având capital de stat, cu această menire. Dar iniţiativele legislative se referă la impunerea de reguli pentru proprietatea privată. Mă întreb în aceste condiţii de ce parlamentarii respectivi nu deschid din fondurile lor proprii o instituţie financiară centrată pe acordarea de credite către astfel de persoane. Sigur nu vor accepta aşa ceva. Ei au făcut proiectul de lege pentru banii altora, nu pentru banii lor. Nu seamănă cu oamenii politici de la începutul secolului XX, care au înfiinţat Banca Românească.

Deşi are o relevanţă pur formală, ne întrebăm dacă esenţa iniţiativei de plafonare a dobânzilor în România este liberală sau social-democrată. Nu este nici liberală, nici social-democrată. Liberalii se concentrează pe crearea de valoare, nu pe redistribuirea ei, nici pe controlul absurd al tranzacţiilor. După o astfel de iniţiativă nu vom avea acelaşi volum de credite cu dobânzi mai mici. Vom avea credite mai puţine, dar mai scumpe. Social-democraţia urmăreşte să ajute categoriile defavorizate. Cei care fac parte din categorii defavorizate în România nu au cont bancar. Majoritatea dintre ei nu au curajul să intre într-o bancă. Sigur adevăratele categorii sociale defavorizate nu vor beneficia de plafonarea dobânzii la credite.

Dacă parlamentarii din Comisia Economică s-ar gândi într-adevăr la priorităţi ale României, cu impact major pentru dezvoltare, ar trebui să genereze iniţiative pentru: creşterea gradului de absorbţie al fondurilor alocate României de la Uniunea Europeană, creşterea ponderii sumelor câştigate în competiţii directe ale Uniunii Europene de către organizaţii din România, reducerea risipei din fondurile publice, încadrarea cheltuielilor publice în veniturile încasate, fără să mai fie nevoie să luăm împrumuturi bancare pentru a acoperi nevoile exerciţiilor financiare curente. Atunci chiar ar reduce dependenţa cetăţenilor şi a României faţă de bănci. Dar, probabil, nu sunt pregătiţi pentru asemenea activităţi complexe.


Acest articol a apărut prima dată în numărul 815 (27 martie 2018) al publicației Opinia Națională. Autorul, Conf. univ. dr. Băluţă Aurelian Virgil, a fost de acord cu republicarea lui pe site-ul www.freeworld.ro.