PRE-MORTEM / POST-MORTEM

Pre-Mortem sau Post-Mortem

Acum câțiva ani, mi-am spart propria casă. Tocmai condusesem până acasă, era în jurul miezului nopții, în toiul iernii la Montreal, îmi vizitasem prietenul, Jeff, în partea opusă a orașului și termometrul din pridvor arăta minus 40 de grade și nu vă obosiți să întrebați dacă erau Celsius sau Fahrenheit, minus 40 este punctul de întâlnire al celor două scale. Era foarte frig. Și cum stăteam așa în pridvor, scotocind prin buzunare, am realizat că nu am cheile. De fapt, le puteam vedea prin fereastră cum stăteau pe masa din sufragerie, unde le lăsasem. Așa că am alergat repede în jurul casei, încercând toate ușile și ferestrele, dar toate erau bine închise. M-am gândit să chem un lăcătuș, măcar aveam telefonul, dar la miezul nopții ar fi putut să dureze ceva până să apară lăcătușul și era frig. Nu mă puteam întoarce la casa prietenului meu, Jeff, să rămân peste noapte, deoarece a doua zi, dimineața, aveam un zbor matinal către Europa și aveam nevoie de pașaport și de valiză.

Așa că, disperat și înghețat, am găsit o piatră mare și am spart fereastra de la subsol, am curățat cioburile, m-am târât înăuntru și am găsit o bucată de carton cu care am astuptat gaura, gândindu-mă că dimineață, în drum spre aeroport, aș putea să îmi sun constructorul și să îl rog să repare fereastra. Avea să fie scump, dar probabil nu mai scump decât lăcătușul de la miezul nopții, așa că mi-am imaginat că în situația dată ar fi fost același lucru.

Prin pregătire sunt specializat în știința sistemului nervos și știu câte ceva despre cum funcționează creierul sub stres. Comandă eliberarea cortizolului, care îți crește pulsul, îți modulează nivelul de adrenalină și îți încețoșează gândirea. Așa încât, a doua zi dimineață, după ce am dormit prea puțin, îngrijorat de gaura din fereastră și cu gândul că trebuie să îmi sun constructorul, cu înghețul de afară și cu întâlnirile pe care urma să le am în Europa și, știți, cu tot cortizolul acela în creier, gândirea mea era confuză, dar nu știam că e confuză, pentru că era confuză. Abia când am ajuns la check-in, în aeroport, am realizat că nu am pașaportul.

Așa că am gonit înapoi spre casă, prin gheață și prin zăpadă, timp de 40 de minute, mi-am luat pașaportul, am gonit înapoi la aeroport, unde am ajuns chiar la timp, dar dăduseră locul meu altcuiva, așa că am nimerit în spatele avionului, chiar lângă toalete, într-un scaun care nu se lăsa pe spate, într-un zbor de 8 ore. Acum aveam o grămadă de timp să mă gândesc în aceste 8 ore fără somn.

Și am început să mă întreb dacă aș putea face ceva, să realizez o metodă care să împiedice lucrurile rele să se întâmple. Sau, cel puțin, dacă lucrurile rele se întâmplă, să scadă probabilitatea de a fi o catastrofă totală. Așa că am început să mă gândesc la asta, dar gândurile mele nu s-au cristalizat decât o lună mai târziu. Luam cina cu colegul meu, Danny Kahneman, laureatul premiului Nobel, când i-am spus, ușor stânjenit, despre cum mi-am spart fereastra și, știți, mi-am uitat pașaportul, iar Danny mi-a împărtășit că el practică ceva numit retrospecție prospectivă.

Era ceva ce învățase de la psihologul Gary Kleincare scrisese despre asta în urmă cu câțiva ani, numit și „pre-mortem”. Toată lumea știe ce e un „post-mortem”. Ori de câte ori are loc un dezastru, o echipă de experți încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat, nu? Ei bine, la un „pre-mortem”, mi-a explicat Danny, privești în viitor și încerci să-ţi imaginezi tot ce ar putea merge rău și ce ai putea face să împiedici lucrurile rele să se întâmple sau măcar să reduci pagubele.

Lucrurile despre care aș dori să vă vorbesc astăzi sunt unele dintre cele pe care le putem face sub formă de „pre-mortem”. Unele dintre ele sunt evidente, altele nu sunt așa de evidente. Voi începe cu cele evidente.

Undeva în casă, stabiliți un loc pentru lucrurile care se pierd ușor. Asta sună de bun-simț și chiar este, dar se sprijină pe multă știință, în legătură cu modul în care memoria noastră spațială funcționează. Există o formațiune în creier numită hipocampus, care a evoluat de-a lungul a zeci de mii de ani, pentru a ține minte locul lucrurilor importante: unde se află puțul, unde se poate găsi pește, acei pomi fructiferi, unde trăiesc triburile prietene și cele inamice. Hipocampusul e acea parte a creierului care se mărește la taximetriştii londonezi. E acea parte a creierului care le permite veverițelor să își găsească nucile. Iar dacă vă întrebați cumva, cineva chiar a făcut un experiment cu veverițe cărora le-a fost blocat simțul mirosului și ele tot și-au găsit nucile. Nu își foloseau mirosul pentru asta, ci hipocampusul, acest minunat evoluat mecanism din creier pentru găsit lucruri. Dar e potrivit bun pentru lucruri care nu se mișcă prea mult și nu atât de bun pentru lucruri mobile. De aceea ne pierdem cheile de la mașină, ochelarii de citit și pașapoartele. Așa că, undeva în casă, stabiliți un loc pentru chei, un cârlig lângă ușă sau poate un bol decorativ. Pentru pașaport, un anume sertar. Pentru ochelarii de citit, o anumită masă. Dacă stabiliți un loc și sunteți conştiincioşi în legătură cu el, lucrurile voastre vor fi mereu acolo unde le căutați.

Dar legat de călătorii? Faceți o poză cu telefonul cardurilor de credit, permisului auto, pașaportului și trimiteți-vi-le prin e-mail, în așa fel încât să fie pe internet. Dacă sunt pierdute sau furate, vă va fi mai ușor să le înlocuiți.

Toate astea sunt mai degrabă evidente. Rețineți, sub stres, creierul comandă eliberarea de cortizol. Cortizolul este toxic și duce la gândire confuză. Ca urmare, o parte din practica pre-mortem-ului e să recunoști că în condiții de stres abilitățile tale nu sunt la maxim și să pregătești o metodă de apărare.

Probabil că nu există o situație mai stresantă decât aceea în care ești confruntat cu luarea unei decizii medicale. La un moment dat, toți vom fi în această situație, când va trebui să luăm o decizie foarte importantă despre un viitor tratament medical, pentru noi sau pentru cei dragi, să îi ajutăm cu o decizie.

Așa că vreau să vă vorbesc despre asta și voi vorbi despre o boală foarte specială. Dar asta ca un exemplu pentru orice tip de decizie medicală sau decizie financiară, sau socială, pentru orice tip de decizie va trebui să luați, care ar beneficia de pe urma unei evaluări raționale a faptelor.

Să presupunem că mergeți la doctor și acesta vă spune: „Tocmai am primit rezultatele analizelor dvs. și colesterolul e puțin cam mare.” Acum, toți știm că, colesterolul ridicat e asociat cu un risc ridicat de boli cardiovasculare, atac de inimă, accident vascular cerebral. Vă veți gândi că să ai colesterol ridicat nu e de dorit, iar doctorul vă va spune: „Aș vrea să vă prescriu un medicament care vă va scădea nivelul colesterolului, o statină.” Probabil că ați auzit de statine, știți că sunt printre cele mai prescrise medicamente din lume astăzi, probabil chiar ştiţi persoane care le iau. Veţi spune: „Bine, dați-mi statine.”

Dar în acest moment ar trebui să întrebaţi despre o statistică despre care majorităţii doctorilor nu le place să vorbească, iar companiilor farmaceutice încă și mai puțin. E vorba despre numărul necesar de trataţi. Ce este acest NNTE numărul de oameni care trebuie să ia un medicament sau să sufere o intervenție chirurgicală sau orice altă procedură medicală, pentru ca o singură persoană să fie ajutată. „Ce fel de statistică nebunească mai e și asta?”, veţi spune. Numărul ar trebui să fie 1. Doctorul nu mi-ar prescrie ceva care nu mi-ar fi de folos. În realitate, practica medicală nu funcționează așa. Și nu din vina doctorului și dacă e să fie cineva vinovat, atunci e vina oamenilor de știință ca mine. 

Nu am înțeles mecanismele din spatele bolilor suficient de bine. GlaxoSmithKline estimează că 90% din medicamente au rezultate la doar 30% până la 50% din pacienți. Câţi pacienti credeți că trebuie tratați ca unul singur să răspundă la cea mai prescrisă statină? Câți oameni trebuie să ia statina pentru ca unul singur să fie ajutat? 300. Acesta e numărul conform cercetătorilor Jerome Groopman şi Pamela Hartzband și confirmat independent de Bloomberg.com. Am verificat și eu calculele. 300 de oameni trebuie să ia medicamentul, timp de un an, pentru ca un singur infarct, accident cerebral vascular sau alt incident medical să fie prevenit.

Veți gândi: „Ok, am o șansă din 300 să îmi scad colesterolul. De ce nu, doctore? Dați-mi totuși rețeta.” Dar în acest moment ar trebui să cereți o altă statistică și anume: „Spuneți-mi despre efectele secundare”. Da? Deci, pentru acest medicament, efectele secundare apar la 5% dintre pacienți. Şi ele includ lucruri groaznice: dureri musculare și articulare debilitante şi probleme gastrointestinale. Probabil vă veți gândi: „5%, e puțin probabil să mi se întâmple mie, așa că voi lua, totuși, medicamentul”. Dar stați puțin. Amintiți-vă că sub stres nu gândiți clar. Așa încât gândiți-vă dinainte ce aveţi de întrebat, așa încât să nu trebuiască să faceți raționamentul chiar acolo. 300 de oameni iau medicamentul, nu-i așa? O singură persoană beneficiază, 5% din cei 300 suferă efecte secundare, deci 15 oameni. Aveți de 15 ori mai multe șanse ca medicamentul să vă facă rău, decât să vă facă bine.

Acum, nu spun că ar trebui să luați statina sau nu. Spun doar că ar trebui să aveți această discuție cu medicul dvs. Etica medicală o cere, e parte din principiul consimțământului informat. Aveți dreptul să primiți acest tip de informații pentru a putea discuta dacă vreți să vă asumați riscul sau nu.

Acum, ați putea crede că am venit cu numărul ăsta de nicăieri doar ca să vă șochez, dar de fapt, acest NNT e obişnuit. Pentru cea mai întâlnită procedură chirurgicală la bărbații peste 50 de ani, îndepărtarea prostatei datorită cancerului, NNT-ul este 49. Da, 49 de operații pentru ca o singură persoană să fie ajutată. În acest caz, efectele secundare apar la 50% din pacienți. Acestea includ impotență, disfuncție erectilă, incontinență urinară, fisuri anale, incontinență fecală. Și dacă ești „norocos” și ești unul dintre cei 50% care s-a ales cu așa ceva, nu va dura decât un an sau doi.

Deci, ideea unui pre-mortem e să vă gândiți din timp la întrebările pe care le-ați putea pune pentru a duce discuția mai departe. Nu ar fi bine să fiți nevoiți să faceți asta chiar atunci. De asemenea, ați putea să vă gândiți la lucruri precum calitatea vieții. Adesea există opțiuni: vreți o viață mai scurtă, fără suferință sau una mai lungă, care ar putea avea multă suferință către sfârșit? Acestea sunt lucruri la care să vă gândiți acum și să le discutați cu familia și cu cei dragi. E posibil ca în febra momentului să vă răzgândiți, dar măcar ați exersat acest tip de gândire.

Țineți minte, creierul nostru comandă emiterea de cortizol sub stres și unul dintre lucrurile care se întâmplă atunci e că o mulțime de funcții încetează. Asta se întâmplă din cauza evoluției. Față în față cu un prădător, nu aveți nevoie de sistemul digestiv, de libido sau de sistemul imunitar, deoarece, dacă corpul dumneavoastră consumă energie pentru acele funcții și nu reacționează rapid, ați putea deveni prânzul leului și atunci toate astea nu ar mai conta. Din nefericire, unul din lucrurile care trec neobservate sub stres este gândirea logică, rațională, așa cum au arătat Danny Kahneman și colegii săi. Așa că e nevoie să ne învățăm să anticipăm acest tip de situații.

Cel mai important lucru aici e să recunoaștem că toți avem defecte. Toţi greşim din când în când. Ideea e să ne gândim dinainte care ar putea fi aceste greşeli și să creăm un sistem prin care să micșorăm pagubele sau în primul rând să preîntâmpinăm lucrurile neplăcute.

Întorcându-ne la acea noapte cu zăpadă din Montreal, când m-am întors din călătorie, am cerut constructorului meu să instaleze la ușa de intrare o casetă cu cifru, în care să-mi țin cheia, cu un cifru ușor de ținut minte. Și trebuie să recunosc, încă mai am grămezi de scrisori nesortate și grămezi de e-mail-uri prin care nu am trecut. Deci nu sunt complet organizat, dar văd organizarea ca un proces gradual și voi ajunge acolo.

Vă mulțumesc foarte mult.