ÎNȚELEPCIUNEA ANGAJATULUI

Lunea și joia învăț să mor. Spun că-s „ultimele mele zile”. Soției mele, Fernanda, nu-i place termenul, dar mulți din familia mea au murit de melanom, cancer. Părinții și bunicii l-au avut și ei. M-am gândit că, într-o zi, voi sta în fața medicului care, uitându-se la analize, va spune: „Ricardo, nu stai prea bine. Mai ai de trăit șase luni sau un an.”

Începi să te gândești ce-ai face în acest timp. „Voi sta mai mult cu copiii, voi merge în cutare locuri, voi cutreiera munții și lumea și voi face tot ce n-am făcut când aveam timp.” Sigur, știm cu toții, vor fi amintiri dulci-amare. E foarte greu să faci asta. Probabil că ai plânge mare parte a timpului. Mi-am zis că voi face altceva.

În fiecare luni și joi, voi profita de „ultimele zile”. În aceste zile voi face tot ce aș face dacă aș primi vestea.

Dacă vă gândiți… Când te gândești la opusul muncii, ai în vedere timpul liber. Îți spui că ai nevoie de timp liber. Dar în timpul liber ești foarte ocupat. Mergi la golf sau tenis, te întâlnești cu oameni, cu care iei masa, te uiți la filme până târziu. Suntem chiar aglomerați în timpul liber. Opusul muncii e statul degeaba. Foarte puțini știm să stăm degeaba. În general, ne împărțim viața cam așa: când avem mulţi bani, avem foarte puțin timp și când, în sfârșit, avem timp, nu mai avem nici bani, nici sănătate.

Ca și companie, am început acum 30 de ani să ținem cont de asta. E o companie complicată, cu mii de angajați, cu cifră de afaceri de sute de milioane de dolari, facem sisteme de propulsie a rachetelor, avem 4000 de ATM-uri în Brazilia, plătim taxele pe venit a zeci de mii de oameni. Deci nu e o afacere simplă.

Ținând cont de ce am menționat, ne-am spus: hai să dăm oamenilor responsabilitatea unei companii din care să eliminăm toate aspectele de internat: vii la ora cutare, în ținuta cutare, așa mergi la ședințe, asta spui, asta nu spui; să vedem ce rămâne. Am început acum 30 de ani, chiar cu asta: pensionarea și graficul vieții. „În loc să mergi pe munte la 82 de ani, de ce să nu mergi săptămâna viitoare?” „Facem așa: îți vindem zilele de miercuri pentru 10 % din salariu. Dacă vrei să te faci violonist – deși probabil nu e cazul – poți face asta miercuri.

Rezultatul a fost… Credeam că cei mai în vârstă vor fi interesați de acest program. Vârsta medie a primilor aderenți a fost 29 de ani, desigur. Analizând, am ajuns la concluzia că trebuie să facem lucrurile altfel. Ne-am spus: „De ce ne interesează la cât vii la muncă, la ce oră pleci etc.? N-am putea schimba asta printr-un contract prin care să cumpărăm ceva de la tine, sub formă de muncă? De ce construim sedii? Nu e oare doar ego, ca să părem solizi, mari, importanți? Și pentru asta te punem să străbați orașul 2 ore.”

Am luat întrebările pe rând. Am zis așa: 1: Cum ne găsim oamenii? Anunțăm recrutări și le spunem: „Când vii la noi, nu vor fi 2-3 interviuri și te legăm de noi pe viață.” Nici în viață nu procedăm așa. „Așa că, vino la interviuri. Te prezinţi la oricine e interesat să te intervieveze și vedem ce iese din intuiția de moment, în loc de completarea formularelor de competență. Apoi, revino. Stai o după-masă, o zi întreagă, stai de vorbă cu oricine dorești. Asigură-te că noi suntem mireasa dorită și nu tâmpeniile pe care le-am scris în anunțuri.

Încet, am ajuns la concluzia că nu vrem un șef în companie care să nu fi fost intervievat și aprobat de viitorii subordonați. La fiecare șase luni, fiecare e evaluat anonim, ca șef. Așa se decide rămânerea în funcția de conducere, numire care adesea ține de situație, după cum știți. Fără 70-80 %, nu rămân la conducere. Probabil de-asta eu n-am mai fost CEO de peste 10 ani. Cu timpul, am început să ne punem alte întrebări, ca de exemplu: „De ce nu-și stabilesc oamenii propriile salarii?” Ce au nevoie să știe? Doar trei lucruri: cât se câștigă în cadrul companiei, cât se câștigă altundeva într-o afacere similară și cât producem în general, să vedem dacă ne permitem. Să le dăm oamenilor aceste informații. Am instalat un computer la bufet, la care puteai afla cât cheltuie și cât câștigă cineva, ce bonusuri primește, cât câștigă compania, care-s limitele ș.a.m.d. Asta era acum 25 de ani.

Aceste informații, începând să fie disponibile oamenilor, ne-am dat seama că nu vrem să știm cât cheltui, nu vrem să știm câte concedii ai, nu vrem să știm unde lucrezi. Aveam, la un moment dat, 14 birouri prin oraş și le spuneam să meargă la cel mai apropiat de casa lor, de a clientului din ziua respectivă. Nu ne spune unde ești. Când aveam mii de angajați, 5.000, aveam doar doi la Resurse Umane şi noroc că unul s-a pensionat.

Ne-am întrebat: cum să avem grijă de oameni? Ei sunt tot ce avem. Nu putem avea un departament care are grijă de ei. Văzând că sistemul funcționează, ne-am spus: „Căutăm – și cred că asta căutam de fapt, în «ultimele zile» și în companie – cum te organizezi înțelept?” Am parcurs etape revoluționare, era revoluției industriale, era informatică, era cunoștințelor, dar nu suntem deloc aproape de era înțelepciunii. Cum proiectăm, cum ne organizăm pentru era înțelepciunii? De exemplu, de multe ori, decizia cea mai inteligentă, mai elegantă, nu se potrivește. Spuneam așa: „Hai să stabilim că vei vinde 57 de unități pe săptămână. Dacă le vinzi până miercuri, te rog, du-te la plajă! Nu ne crea probleme cu producția, cu implementarea, ca să cumpărăm companii noi, să cumpărăm concurența, tot felul de chestii, pentru că vinzi prea mult. Deci, du-te la plajă și revino la lucru luni.”

Deci e vorba de căutarea înțelepciunii. În acest proces, desigur, vroiam ca oamenii să știe tot și vroiam să conducem total democratic. Așa că în comitetul de conducere sunt 2 locuri deschise, cu drept de vot, pentru primii doi care vin la lucru. Așa că au votat femei de serviciu la ședințe de conducere, alături de alții, foarte importanți, în costum și cravată. De fapt, ele ne-au menținut onești.

În acest proces, observându-i pe cei care veneau la noi, spuneam: „Stai un pic. Oamenii vin și ne întreabă: unde trebuie să stau, ce trebuie să fac, unde pot ajunge după 5 ani?” Ne-am dat seama că trebuie să începem mult mai devreme. Când să începem? „Păi, ar fi bine, de la grădiniță.” Așa că am înființat o fundație care acum, după 11 ani, are trei școli în care ne-am pus aceleași întrebări: cum să reproiectăm școala pentru înțelepciune? Una e să zici că trebuie să reciclezi profesorii, că directorii trebuie să facă mai mult… Însă e clar că tot ce facem în educație e învechit. Rolul profesorului e în întregime perimat. Să treci de la Mate la Biologie și la Franța secolului XIV e o prostie. Am început să cugetăm cum ar putea fi mai bine. Am adunat oameni, inclusiv unii pasionați de educație, oameni ca Paulo Freire și doi miniștri ai educației din Brazilia, și am zis: dacă ar fi să proiectăm o școală de la zero, cum ar arăta? Așa am creat această școală, numită Lumiar, și-am mai făcut o școală publică – și Lumiar zice așa: „Hai să împărțim rolul profesorului în două. Unul va fi tutor.” Tutore, în sensul vechi al grecescului „paideia”= ai grijă de copil: vezi ce se întâmplă acasă, în ce moment al vieții sunt etc., dar, te rog, nu preda nimic, pentru că nu ne interesează cât de puțin știi față de Google. Ţine pentru tine. Vom chema oameni cu două calități: pasiune și experiență și pot fi de profesie sau nu. Și-i folosim pe vârstnici, care-s 25% din populație, cu o înțelepciune pe care nimeni nu o mai vrea. Îi aducem în școală și le spunem: „Învățați-i pe acești copii lucrurile în care voi credeți cu adevărat.” Avem violoniști care predau matematică. Avem tot felul de materii la care le spunem: „Nu vă mai stresați cu programa școlară. Avem vreo 10 capitole grozave, de la 2 la 17 ani, de genul: „Cum ne apreciem ca oameni?” E loc acolo de matematică, fizică și toate cele. „Cum ne exprimăm?” Aici e loc de muzică, literatură etc., dar și gramatică. Apoi avem lucruri uitate de toți, probabil, cele mai importante în viață.

Despre cele mai importante lucruri din viață, nu știm nimic. Nu știm nimic despre iubire, nu știm nimic despre moarte, nu știm nimic despre misiunea noastră aici. Deci e nevoie de o materie despre tot ce nu știm. În mare, asta facem. Pe parcursul anilor, am gândit și alte lucruri: de ce trebuie să-i mustrăm pe copii cu „stați jos, vino aici, fă asta” etc. Hai să avem cu copiii un cerc săptămânal. „Faceți-vă voi regulile și decideți ce vreți să faceți la cerc.” „Vreți să vă dați cap-în-cap? Desigur! Încercați o săptămână.” Au venit exact cu regulile noastre, doar că astea erau făcute de ei. Apoi, puterea e la ei: adică pot – și chiar o fac – să exmatriculeze temporar sau definitiv, deci nu ne jucăm de-a școala, ei chiar decid. În același context, ne ghidăm după un fel de mozaic digital, căci asta nu e ceva constructivist, gen Montessori. Prin asta respectăm curricula braziliană ca într-un mozaic cu 600 de piese, la care să-i expunem pe copii, până la 17 ani. Ne ghidăm permanent după mozaic, ca să știm cum se descurcă și, „dacă nu te interesează acum, mai lasă asta un an”. Copii sunt în grupe indiferent de de vârstă, cel de 6 ani, dacă e gata să învețe ceva, poate fi cu unul de 11 ani, asta elimină grupurile, găștile și alte neplăceri din școli, în general. Sistemul de notare e de la zero la 100% și se ei autoevaluează, cu o aplicație, din 2 în 2 ore, până ştim că 37% din ei sunt cum îi vrem noi la tema respectivă, şi-i putem trimite în lume cu suficiente cunoștințe. Învață despre C. M. de Fotbal sau cum să faci o bicicletă. Se înscriu la un curs de 45 de zile despre cum se face o bicicletă. Încercați să faceți o bicicletă fără să știți că pi=3,1416. Nu puteți. Încercați, oricare din voi, să folosiți 3,1416 la ceva. Nu mai știți. Asta s-a pierdut și astfel încercăm să aducem înțelepciunea în acea școală. Ne întoarcem la graficul aranjării vieții.

Am strâns o grămadă de bani, – dacă stau să mă gândesc – și-mi spun: „A venit vremea să dau înapoi.” Păi dacă dai înapoi, înseamnă c-ai luat prea mult. Mă gândesc cum Warren Buffet se trezeşte într-o zi și află că are cu 30 de miliarde de dolari mai mult decât credea. Se gândește: „Ce să fac cu ei?” „Ia să-i dau cuiva care chiar are nevoie. Î-i dau lui Bill Gates.” Consultantul meu financiar din New York îmi spune că-s fraier, că aș avea de 4,1 ori mai mulți bani, dacă aș face bani din bani, în loc să-i împart din mers. Mie îmi place mai mult să împart din mers. Predam unor doctoranzi la MIT într-o vreme și, într-o zi, am ajuns la Cimitirul Mount Auburn. Un cimitir frumos din Cambridge. Mă plimbam. Era ziua mea și mă gândeam. La prima tură m-am uitat la pietrele funerareale celor de acolo, care realizaseră lucruri mărețe, întrebându-mă: „Ce vreau să-și amintească lumea despre mine?” La a doua tură mi-a venit o altă întrebare, mai potrivită mie: „Da’ de ce să-și amintească de mine?” Asta m-a dus cu gândul la altele: La 50 de ani, am stat cu soția mea, Fernanda, o după-amiază întreagă, şi-am pus pe foc, într-o vatră mare, tot ce făcusem până atunci: o carte tradusă în 38 de limbi, sute de articole și DVD-uri, tot. Cu asta am realizat două lucruri: 1 – i-a eliberat pe cei 5 copii ai noștri de povara de a ne călca pe urme, de a trăi în umbra noastră. Ei nu știu cu ce mă ocup eu. Și asta e bine. Nu-i voi duce într-o zi undeva, spunându-le: „Într-o bună zi, toate astea vor fi ale voastre.” Deci, cei 5 copii nu știu nimic, şi asta e bine. 2 – m-am eliberat pe mine de povara realizărilor din trecut.

Sunt liber să încep mereu ceva nou și s-o iau de la zero, datorită acelor „ultime zile”. Unii ar crede: „Aha, acum ai aceste «ultime zile» în care faci tot ce vrei.” Nu, am fost destul la plajă, în Samoa, Maldive, Mozambic, astea-s bifate. Am escaladat Himalaya, m-am scufundat 60 m sub apă ca să văd rechini-ciocan. Am mers 59 de zile pe cămilă, din Ciad în Timbuktu. Am fost la Polul Nord magnetic cu o sanie trasă de câini. Deci, am fost foarte ocupați. Asta e ce-mi place să numesc: „lista goală din coșul de cumpărături”. Cu asta în minte, în „ultimele zile” îmi spun că nu-s la pensie.

Nu mă simt deloc ca un pensionar. Așa că scriu o nouă carte, am înființat 3 companii noi în ultimii doi ani. Acum muncesc să ofer gratuit acest sistem școlar, în întreaga lume. E interesant că nimeni nu-l vrea gratis. De 10 ani încerc să conving sistemul să adopte această strategie educațională, mai ales că în școlile publice pe care le avem, au succes de 43%, cu sistemul lor de notare, iar în sistemul nostru, reușita e de 91%. Dar, gratis, nimeni nu o vrea. Poate dacă percepem o taxă ceva se va schimba. Dar răspândirea acestui sistem e unul din lucrurile ce vrem să le facem. Cred că mesajul pentru voi toți ar suna cam așa: toți știm să trimitem e-mail-uri duminică seara și să lucrăm de acasă. Dar foarte puțini știm să mergem la film luni după-amiaza. De vrem înțelepciune, trebuie să învățăm să facem și asta. În toți acești ani am făcut ceva foarte simplu: am întrebat „de ce” de 3 ori la rând. Pentru primul „de ce” ai totdeauna un răspuns bun. La al doilea „de ce” e mai dificil, dar la al treilea, nu prea mai știi de ce faci ceea ce faci. Vreau să vă las sămânța gândului că, poate, dacă faceți asta, ajungeți la întrebarea „pentru ce?” „Pentru ce fac asta?” Sper că, făcând asta, cu timpul, – și asta vă doresc – veți avea un viitor mai înțelept. Mulțumesc foarte mult.

Chris Anderson: Ricardo, ești un pic sărit. Multora, asta le pare o nebunie… și totuși, profund de înțelept. Iată ce am priceput eu: ai idei atât de radicale. În business, de exemplu, aceste idei există de o vreme, probabil că procentul firmelor care au preluat ceva de aici e încă destul de scăzut. S-a întâmplat vreodată să vezi că o companie mare preia una din ideile tale și să zici „Da!”? 

Ricardo Semler: Se întâmplă. S-a întâmplat acum două săptămâni cu Richard Branson și ai lui, care au zis: „Oh, nu mai vreau să-ți controlez concediile; și Netflix face câte ceva, dar nu cred că e foarte important. Aș vrea să văd că se întâmplă, poate dintr-un zel misionar, dar ăsta e un motiv personal. Ideea e că trebuie să faci pasul decisiv și să accepți pierderea controlului. Aproape nimeni care deține controlul nu e pregătit să renunțe la el. Asta va veni de la copii și alții care vor porni companii altfel.

Chris Anderson: Deci asta e cheia? Din punctul tău de vedere, dovada există: ca afacere funcționează, dar lumea nu are curaj să…

Ricardo Semler: Nici nu-s motivați. Conduci o companie cu mandat de 90 de zile. Ai de dat raport trimestrial. Nu ești bun în 90 de zile, pleci. Vii tu cu: „Un program minunat care, în mai puțin de o generație…” Și șeful zice: „Ieși afară!”. Aici e problema.

Chris Anderson: Ce încerci să faci în educație mi se pare profund. Toată lumea e preocupată de sistemele lor de învățământ. Nimeni nu se gândește că am ajuns într-o lume în care există Google și atâtea opțiuni tehnologice. Ai dovada că elevii din sistemul tău educațional au o creștere fantastică a performanței. Cum să te ajutăm noi să duci aceste idei mai departe?

Ricardo Semler: Cred că e problema ideilor cărora le vine vremea. N-am fost niciodată rigid cu astea. Expui ideea în lume, brusc, apar anumiți oameni… E un grup în Japonia ce mă sperie foarte tare, „semleriștii” și au 120 de companii. Mă tot invită. Mi-a fost mereu teamă să merg. Mai există un grup în Olanda, cu 600 de companii mici, olandeze. Asta va prospera de la sine. Vor fi și greșeli, dar nu contează. Asta își va găsi propriul loc. Mi-e mai frică de celălalt aspect: „E atât de bun că trebuie să faci asta!” „Facem un sistem în care băgăm mulți bani și lumea îl va urma orice ar fi.”, ştii?

Chris Anderson: Ți-ai pus niște întrebări extraordinare toată viața. Cred că ele au fost cauza pentru toate astea. Mai ai vreo întrebare pentru noi, pentru TED, pentru acest grup?

Ricardo Semler: Revin tot timpul la variații ale întrebării puse de fiul meu când avea 3 ani. Stăteam într-un jacuzzi și a zis: „Tată de ce existăm?” Nu există altă întrebare. Nimeni nu are o altă întrebare, ci doar variații ale ei, de la 3 ani în sus. Îți petreci timp într-o companie, în birocrație, într-o organizație. Pe câți cunoști care pe patul de moarte ar zice: „Ehei!, aș fi dorit să stau mai mult la birou?” Totul se rezumă la să ai curajul ACUM, – nu peste o săptămână, nu peste 2 luni, nu când afli că ai ceva — să zici: „Nu! Pentru ce fac eu asta? Stop. Ia să fac altceva.” Și va fi OK. Va fi mult mai bine decât ce făceai, dacă ești blocat într-un proces.

Chris Anderson: Mă impresionează profund și e frumos să încheiem astfel această penultimă zi de TED. Ricardo Semler, mulțumesc. 

Ricardo Semler: Mulțumesc.